O persoană este obișnuită să-și arate capul atunci când este întrebat unde este „eu”-ul său. Dar acest lucru se datorează faptului că principalele organe de simț sunt concentrate acolo. Dacă ar fi situate pe picioare, persoana ar arăta spre picioare.
Creierul este pur și simplu locul în care rețeaua neuronală este cea mai densă. Dar această rețea pătrunde în întregul corp – coloana vertebrală, organe, vârful degetelor. Nu există o limită clară în care creierul încetează să mai fie un creier. În plus, corpul schimbă în mod constant particule cu lumea exterioară. Fiecare respirație atrage molecule din atmosferă în celule. Fiecare expirație îi eliberează înapoi. Lumina soarelui care lovește pielea este absorbită de celule. Mâncarea devine mușchi, sânge, gânduri.
Nu există o graniță a lui „eu” în spațiu.
Cine este persoana acum? Cine a fost el ieri? Acum zece ani? Și când a fost embrionul în pântece? Și când a fost oul din care a provenit? Și atomii din care a constat acest ou? Atomi formați în stele pe moarte cu miliarde de ani înainte de apariția Pământului?
Fiecare dintre aceste verigi face parte dintr-un lanț de neîntrerupt care duce la persoana care citește acest text. Este imposibil să tragi o linie și să spui: „Încep aici”. Pentru că această trăsătură nu există.
Descartes a spus: „Gândesc, deci exist”. Dar gândurile lui aparțin unei persoane? Încercați să preziceți următorul gând înainte ca acesta să apară. Acest lucru este imposibil – orice încercare de predicție este în sine un gând. Cuvântul care îți vine în minte atunci când i se cere să „numească un cuvânt aleatoriu” nu este ales – pur și simplu apare.
Omul de știință Benjamin Libet a descoperit că activitatea creierului care inițiază mișcarea voluntară începe cu 550 de milisecunde înainte ca o persoană să devină conștientă de intenția de a se mișca. Corpul începuse deja să acționeze înainte ca conștiința să cunoască decizia.
Structura creierului care produce gânduri a fost construită din experiențele a mii de strămoși. Limbajul în care gândește omul a fost creat de-a lungul secolelor de oameni pe care nu i-a cunoscut niciodată. Reacțiile emoționale – anxietatea, frica de întuneric, instinctul de a-i proteja pe cei dragi – au fost sculptate în sistemul nervos de strămoșii care s-au confruntat cu pericole pe care omul nu le văzuse niciodată. Chiar și cele mai intime intuiții morale sunt moștenite din cultura în care a crescut o persoană, din familia care l-a crescut.
După cum a remarcat odată Kamala Harris: „Crezi că tocmai ai căzut dintr-un copac de cocos? Existi în contextul a tot ceea ce trăiești și a tot ceea ce a venit înaintea ta.”
Neuroștiința nu poate explica modul în care semnalele electrochimice devin experiențe subiective – mirosuri, culori, sunete. Filosoful David Chalmers a numit aceasta problema grea a conștiinței. Este posibil să se facă o hartă completă a fiecărui neuron din creier, dar acest lucru nu va explica de ce totul „simte” deloc.
Poate că conștiința nu este generată de creier, ci este o proprietate fundamentală a realității însăși. Poate că creierul nu este un generator de conștiință, ci un filtru. Când activitatea creierului scade — în meditație profundă sau sub influența psihedelicelor — oamenii raportează nu o scădere a experienței, ci o creștere a acesteia. Mai puțină activitate – mai multă conștiință. Aldous Huxley a numit aceasta „supapă reducătoare”: creierul nu creează lumină, ci permite doar o mică parte din aceasta să treacă.
Mecanica cuantică: o lume în care nu există „lucruri”
Cea mai precisă teorie a fizicii, teoria câmpului cuantic, spune că la un nivel fundamental nu există „particule”. Un electron nu este o minge mică care plutește în gol. Aceasta este o perturbare temporară a câmpului electronic care pătrunde continuu întregul Univers. Quarci, fotoni, câmpuri Higgs – toate acestea sunt câmpuri împrăștiate peste tot. Ceea ce se numește o particulă este pur și simplu o vibrație locală, o ondulație pe suprafața oceanului, care nu există separat de oceanul însuși.
Mai mult, fizica a bănuit de mult timp că toate câmpurile sunt manifestări diferite ale unui singur câmp fundamental. Teoria câmpului unificat este ceea ce a lucrat Einstein în ultimii treizeci de ani din viața sa. Electricitatea și magnetismul au fost cândva considerate a fi fenomene diferite, până când Maxwell a arătat că sunt același câmp. Forțele electromagnetice și cele nucleare slabe au fost ulterior combinate în câmpul electroslab.
Dacă acest lucru este adevărat, atunci tot ceea ce există – fiecare structură, fiecare ființă vie, fiecare gând, fiecare stea – este un model temporar de excitare într-un singur câmp. Un lucru care se diferențiază la nesfârșit într-o multitudine aparentă.
Observatorul și observatul sunt unul și același
Mecanica cuantică afirmă că particulele nu au anumite proprietăți până când nu sunt măsurate. Experimentul cu dublă fante arată că un singur foton tras către o barieră cu două găuri se comportă ca o undă, trecând prin ambele fante simultan și creând un model de interferență – până când este observat. În momentul observării, unda se prăbușește, iar fotonul se comportă ca o particulă. Actul de a observa schimbă ceea ce există.
Dar ce contează ca o observație? Unde este granița dintre observator și observat? Ochii sunt formați din atomi. Semnalele din sistemul nervos sunt procese electrochimice care se supun acelorași legi cuantice. Este imposibil să trasezi o linie unde lumea fizică se termină și unde începe observatorul. Observatorul și observatul fac întotdeauna deja parte dintr-un sistem încurcat.
Newton considera spațiul un container fix. Einstein a arătat că spațiul se poate îndoi, întinde și poate participa la evenimente. Și fizicienii și filozofii moderni sugerează că spațiul nu este deloc fundamental. La fel cum temperatura – o proprietate aparent fundamentală care este de fapt comportamentul colectiv al moleculelor – spațiul poate fi o proprietate emergentă a ceva mai profund.
Închegarea cuantică este cea mai puternică dovadă. Două particule, odată ce interacționează, rămân legate, astfel încât măsurarea uneia o afectează instantaneu pe cealaltă, indiferent de distanță. Chiar dacă se află în părți opuse ale universului. Distanța nu contează la nivel cuantic. Diviziunea pe care o creează spațiul nu operează la cel mai profund nivel al realității.
Nici timpul nu este ceea ce pare. Einstein a arătat că timpul este o dimensiune ca spațiul care se poate întinde și contracta. Doi observatori în mișcări diferite nu vor fi de acord dacă două evenimente au avut loc în același timp. Momentul actual, care pare a fi singurul existent, nu este o proprietate a realității, ci o proprietate a poziției și vitezei specifice a observatorului în cadrul acestuia.
Bloc Univers: trecutul, prezentul și viitorul există simultan
Dacă timpul este doar o dimensiune ca spațiul, atunci trecutul, prezentul și viitorul există simultan. Întreaga istorie a Universului – fiecare moment care s-a întâmplat sau se va întâmpla vreodată – există ca o singură structură cu patru dimensiuni. Sentimentul trecerii timpului nu este o schimbare în Univers, ci o mișcare a conștiinței printr-o structură care există deja în întregime.
Ca și filmul: fiecare cadru există deja pe bandă. Sensul unei povești care se desfășoară vine din mișcarea printre cadre. Dar toate cadrele sunt mereu acolo. Nașterea, acest moment, moartea sunt la fel de reale, la fel de descompuse în structura spațiu-timpului.
Texte antice care spuneau același lucru cu mii de ani în urmă
În 800 î.Hr., Upanishad-urile au fost compuse în India, texte în care profesorii și studenții stăteau împreună („upa-ni-shad” înseamnă literal „a sta lângă profesor la picioarele lui”) pentru a reflecta la cele mai profunde întrebări ale existenței. Răspunsul lor: Brahman este conștiința universală infinită care stă la baza întregii existențe. Conștiința individuală – Atman. Atman și Brahman sunt identici. Separarea este Maya, o iluzie creată de mintea care impune diviziuni asupra a ceea ce este fundamental indivizibil.
Aceste idei i-au influențat pe creatorii mecanicii cuantice. Erwin Schrödinger era profund cufundat în filosofia vedantică și credea că conștiința este una. Werner Heisenberg și Niels Bohr s-au inspirat, de asemenea, din tradiția filozofică indiană, încercând să înțeleagă implicațiile ciudate ale ecuațiilor lor.
Cercetările asupra creierului arată că sentimentul de sine separat este construit în mod activ de mai multe structuri. Rețeaua modului pasiv menține narațiunea sinelui – povestea individului. Când dispare – în meditație sau sub influența psilocibinei – oamenii descriu o dizolvare a granițelor și un sentiment de unitate cu tot ceea ce este. Cu cât această rețea este mai suprimată, cu atât dizolvarea este mai profundă.
Cortexul prefrontal creează un sentiment de continuitate în timp – sentimentul că o persoană este aceeași persoană care a fost ieri și care va fi mâine. Nodul temporoparietal ancorează perspectiva comunicând că „Eu” este aici în acest corp. Când acest lucru este perturbat de stimularea electrică, apar experiențe în afara corpului.
În anii 1960, Roger Sperry și Michael Gazzaniga au studiat pacienții cu un corp calos tăiat, puntea dintre emisfere. Fiecare emisferă a acționat ca un centru separat al conștiinței cu propriile sale intenții, preferințe și chiar credințe. Într-un caz, o emisferă s-a identificat ca fiind religioasă, iar cealaltă nu. Un creier, o persoană, două răspunsuri complet contradictorii la una dintre cele mai fundamentale întrebări.
Fiecare aspect al experienței de sine este generat în mod activ de structuri specifice ale creierului. Niciuna dintre ele nu este percepții directe ale realității. Toate pot fi sparte, schimbate sau dizolvate.
La un nivel fundamental, o persoană nu este o colecție de particule care se mișcă prin spațiul gol. El este un model temporar de excitație în câmpuri care se extind în tot Universul. Nu există o graniță între el și lumea exterioară la nivelul câmpurilor în sine.
Luați spațiu și timpul – ce rămâne? Fără separare între obiectele din spațiu. Nu există nicio separare între momente în timp. Tot ceea ce există – fiecare ființă, fiecare moment, fiecare loc – este unit într-o singură structură.
Omul nu observă Universul. Omul este Universul, trezindu-se pe scurt într-un anumit tipar pentru a se cunoaște pe sine.
Einstein a scris: "Omul este o parte a întregului, pe care îl numim Univers, o parte limitată în timp și spațiu. El se experimentează pe sine, gândurile și sentimentele sale ca pe ceva separat de restul – un fel de iluzie optică a conștiinței sale. Această înșelăciune este un fel de închisoare pentru noi, limitându-ne la dorințele noastre personale și atașamentul față de câțiva oameni cei mai apropiați. Sarcina noastră este extinderea de la acest cerc al compasiunii către închisoarea liberă. îmbrățișează toate ființele vii și toată natura în frumusețea ei.”
Înțelegerea faptului că realitatea este una este cheia vindecării. Nu doar pe tine, ci tot ce există. Este imposibil să te iubești pe tine însuți fără să iubești tot ce există. Pentru că a te iubi cu adevărat înseamnă a iubi fiecare parte a ta. A face rău altora este o formă de auto-vătămare. Războaiele pe care omenirea le duce cu alții sunt războaie pe care le duce cu ea însăși.
După cum se spune în Chandogya Upanishad opt sute de ani î.Hr.: „Tat tvam asi” – „Tu ești asta”.
