În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, România a introdus primul său Cod Penal, unul notabil pentru rigorile sale și pentru caracterul său modern în contextul vremii. Acest cod impunea pedepse severe pentru cei care nu se supuneau legilor, fiind considerat unul dintre cele mai avansate din Europa la acea vreme. Acest document legislativ contura un cadru legal ferm pentru combaterea corupției, promovarea asistenței medicale și caritabile, și sancționarea falsificărilor și a altor infracțiuni.
Codul prevedea pedepse drastice pentru funcționarii corupți, care, în urma condamnării, își pierdeau funcția pentru tot restul vieții, primeau pedeapsa cu închisoarea și li se anula dreptul la pensie. Bunurile sau banii furate erau confiscate și direcționați către spitale și case de binefacere, contribuind astfel la binele public.
Pentru abuzul în serviciu, pedepsele variau de la doi la trei ani de închisoare, însoțite de amenzi considerabile, menite să descurajeze astfel de comportamente. Banii obținuți din amenzi erau direcționați către instituțiile medicale și de caritate din localitatea în care comiterea infracțiunii a avut loc.
Codul nu cruța nici medicii care acționau în mod necorespunzător. Aceștia puteau fi condamnați la închisoare pentru o perioadă cuprinsă între o lună și un an dacă emiteau certificate false privind starea de sănătate a unei persoane, în scopuri de fraudă sau pentru a servi intereselor autorităților sau companiilor de asigurări. Dacă, în plus, primeau mită sau promisiuni de mită, pedeapsa creștea la între trei luni și un an și jumătate de închisoare.
Codul lui Cuza aborda și infracțiuni legate de documentele false, precum falsificarea pașapoartelor, a foilor de drum sau a certificatelor. Pentru astfel de infracțiuni, pedepsele ajungeau până la doi ani de închisoare. Actele publice sau autentice falsificate, în cazul în care prejudiciul depășea suma de 2000 de lei, puteau atrage pedepse severe, între cinci și zece ani de închisoare.
Acest Cod Penal pionier sublinia importanța aplicării legii și a transparenței în societatea românească din acea perioadă, reprezentând un pas semnificativ către un sistem juridic modern și eficient.
