La conferința Occulture 2025, profesorul Wouter Hangraaf a susținut o prelegere despre adevărata „Cale a lui Hermes”. El a descris-o nu ca o căutare a puterii magice, ci ca o psihologie complexă a transformării conștiinței menită să răspundă „crizei de sens” atât a lumii antice, cât și a lumii moderne. Premisa centrală a prelegerii lui Hangraaf este o inversare interesantă a înțelegerii actuale a „stărilor modificate”.
Conștiința cotidiană ca stare alterată
Din punct de vedere ermetic, conștiința normală de veghe a unei persoane nu este o realitate de bază, ci o stare alterată. Toți oamenii trăiesc într-o stare colectivă de halucinație cauzată de procesul de întruchipare. Când sufletul intră în cosmos și se naște într-un corp fizic, suferă o schimbare radicală a conștiinței care îl face să experimenteze lumea spațiului și a timpului ca pe o realitate autentică.
Această „Marea halucinație” ascunde adevărata esență a universului, pe care Hangraaff o definește drept lumina noetică fără limite – Nus. Această halucinație nu este o stare pasivă. Este susținută activ de forțele cosmice cunoscute sub numele de daimoni.
Doisprezece Chinuitori
Hangraaf explică că în momentul nașterii o persoană intră sub influența anumitor constelații astrale, care sunt controlate de aceste entități daimonice. Aceștia nu sunt „demoni” externi în sensul medieval, ci forțe energetice care iau în stăpânire „mușchii și măduva, venele și arterele”. Ei reconstruiesc sufletele după propria imagine, manifestându-se ca emoții și dorințe pasionale care conduc la comportament.
În textul ermetic Corpus Hermeticum XIII ei sunt descriși ca cei doisprezece chinuitori – vicii precum ignoranța, tristețea, necumpătarea și lăcomia – care țin sufletul legat de realitatea temporală și fizică.
Atunci când o persoană se lovește de furie sau urmărește statutul și bogăția materială, hermetiștii cred că nu acționează în conformitate cu adevărata sa natură. În schimb, el este manipulat de „imagini false” alimentate de acești invadatori interni. În această stare, o persoană este o marionetă de daimoni, aleargă orbește după scopuri care nu au o adevărată realitate ontologică.
Renaștere spirituală
Calea lui Hermes oferă o „tehnologie” specifică pentru a rupe această obsesie și a opri halucinația. Acest proces, descris ca renaștere spirituală, implică invocarea celor zece puteri divine ale luminii pentru a-i înlocui pe cei doisprezece chinuitori. Aceste puteri includ cunoașterea divinității, bucuria, stăpânirea de sine, perseverența, dreptatea, generozitatea și adevărul, culminând în trio-ul suprem al vieții, lumină și bunătate. Hangraaf descrie acest lucru nu ca pe un exercițiu mental, ci ca pe o puternică schimbare energetică în care aceste forțe „descurcă” vechiul sine posedat și țes un nou corp de lumină.
Conștiința cosmică
Când practicantul ermetic este eliberat de acești chinuitori, halucinația încetează. El nu mai percepe lumea prin lentila îngustă a ego-ului său, ci atinge o stare de „Conștiință Cosmică”. În această stare, sufletul devine sau se contopește cu Eonul – o ființă care se experimentează ca fiind pretutindeni în același timp: în aer, în apă, în plante și în stele.
Cu toate acestea, nici măcar această stare impresionantă nu este punctul final. Scopul final este o experiență radicală a „Sursei” sau „Fântânii” tuturor manifestărilor. Hermeticianul recunoaște că Sursa este dincolo de limbaj și înțelegere și că rolul omului nu este să se dizolve înapoi în ea, ci să servească drept canal pentru generozitatea lui nesfârșită în lume.
Non-dualitate radicală
Unul dintre punctele importante ale prelegerii lui Hangraaf este corectarea mitului „dualistic”. Mulți savanți și practicieni au privit istoric hermetismul ca pe o cale gnostică de evadare din lumea materială „vicioasă”. Hangraaf susține că Corpus Hermeticum învață de fapt non-dualitatea radicală. Nu există nicio divizare între spirit și materie, deoarece totul este făcut din aceeași lumină noetică. Prin urmare, spiritualitatea ermetică afirmă pacea. Se bazează pe virtutea eusebeiei – reverență profundă pentru sursa creatoare a întregii vieți.
Eusebeia este o virtute ermetică cheie, care exprimă evlavie, reverență, devotament corect și acord cu ordinea divină. Hangraaff traduce termenul nu doar ca „evlavie”, ci ca reverență spirituală exprimată printr-o acțiune corectă. Eusebeia ermetică este asociată în mod specific cu viața, lumina și ordinea divină în viziunea ermetică asupra lumii. Astfel, este opusul asebea – răutatea, ignoranța și acordul cu întunericul.
Lumea este ca un templu
Lumea nu este o închisoare din care trebuie să scape, ci un templu care trebuie servit. Egiptul a fost descris ca fiind „templul întregii lumi” deoarece era un loc în care divinitatea era cu adevărat acasă. Ființele umane sunt „entități duale”, cu capacitatea unică de a participa simultan atât în tărâmul divin, cât și în lumea materială. Scopul lor este să acționeze ca preoți ai acestui templu cosmic, asigurându-se că lumina și viața Sursei sunt refractate în varietatea colorată și frumoasă a lumii naturale.
Dificultatea căii hermetice este că textele autentice numesc „uitare”. Hangraaf citează din Corpus Hermeticum X, comparând sufletul sugarului, care încă „atârnă de sufletul cosmosului”, cu sufletul adultului, care a fost „tras de greutate”. Pe măsură ce corpul crește, acesta corupe sufletul cu uitare, determinând o persoană să piardă legătura cu ceea ce este frumos și bun. Această uitare este rădăcina Plângerii lui Hermes, un avertisment profetic al vremurilor în care oamenii vor disprețui lumea, preferând umbrele vieții și tratând sufletul ca pe o glumă.
Pentru a combate acest lucru, Hangraaf a subliniat că Calea lui Hermes nu este urmărirea puterii magice supraomenești sau îndumnezeire de dragul ego-ului. Astfel de programe „transumaniste” sunt doar o altă formă de obsesie daimonică a puterii. În schimb, adevărata cale este o căutare umilă a înțelepciunii într-un spirit de slujire. Este o încercare de a înțelege cine este omul cu adevărat, astfel încât să poată beneficia omenirii și lumii naturale.
Spiritualitatea ermetică este o căutare umilă și dedicată a înțelepciunii într-un spirit de slujire. Este căutarea unei înțelegeri profunde a cine este omul cu adevărat, astfel încât să poată acționa în beneficiul umanității și al întregului tărâm natural. Deși calea trezirii din transa colectivă este fără îndoială dificilă, ea rămâne necesară și realizabilă pentru căutătorul modern.
