Peste 40.000 de operații. Un om de milioane, cuvinte sunt multe. Oare câți oameni ca el mai trebuie să aibă România ca să ajungem la nivelul în care să putem aprecia și respecta un om la adevărata sa valoare?!
“Eu provin dintr-o familie mai mediocră, mai săracă, și am muncit mereu. Eu provin dintr-o regiune unde oamenii care erau bolnavi erau tratați de o babă care venea și le descânta sau preotul care venea și îi împărtășa. Cam cu asta se reducea tratamentul unui om bolnav. Eu auzisem că la Cernăuți, care e aproape de noi acolo, sunt medici care operează, care fac bolnavii bine, dar acolo pot să ajungă numai oamenii care au bani și care au posibilități materiale. M-am hotărât atunci că eu trebuie să mă fac medic, trebuie să-i ajut pe oamenii săraci, să-i fac bine, nu numai cu descântecul și cu împărtășania. Împreună cu cartea respectivă pe care am găsit-o, am legat-o, am citit-o cu mare atenție, m-a determinat să urmez această Facultate de Medicină pe care am terminat-o cu bine.”, a povestit renumitul medic Leon Dănăilă în emisiunea “40 de întrebări cu Denise Rifai”, de la Kanal D.
Leon Dănăilă, un geniu al neurochirurgiei mondiale cum nu mai există în zilele de astăzi. Un om simplu și modest care provine dintr-o familie săracă, căruia nu i-a plăcut niciodată banii și tot ceea ce a făcut a fost doar din pasiune și iubirea de a vedea oamenii vindecați și fericiți.
Este o adevărată valoare a României la care nu poți sta indiferent, e adevărată onoare să avem un astfel de om ca dânsul în țara noastră. Profesorul și neurochirurgul Leon Dănăilă a introdus microscopul și laserul în sălile de operații din România și a reușit să reducă rata mortalității în operațiile pe creier de la 60% la doar 4%. Este academician, profesor universitar, cercetător cu 18 brevete de inventator și autor al 59 de tratate și cărți de neurochirurgie. Este cunoscut pentru modestia de care dă dovadă, merge cu metroul și mănâncă o singură dată pe zi.
Care este povestea medicului Leon Dănăilă? Cum a fost copilăria dumneavoastră?
– Mare lucru nu am să vă spun… Părinții mei au fost agricultori, de condiție mai medie. Neavând șansa de-a mă naște într-o familie de intelectuali – mama avea patru clase, iar tata nu știa carte – am fost nevoit să lupt singur, să iau singur hotărârea de a merge la facultate. Când am reușit la facultate, țin minte, părinții au început să plângă, dar nu de bucurie, ci de supărare: cine o să-i mai ajute pe ei la munca câmpului, la arat, la prășit, la semănat?
Copilăria mea a fost frumoasă, chiar dacă am muncit foarte mult. Dar eram destul de puternic. Am mai avut doi frați: unul avea la ochi o albeață, așa s-a născut, iar celălalt, mai mic, era mai slab, mai neputincios. Așa că toată greutatea muncii câmpului cădea pe mine. Și mi-am zis eu că o să fac tot posibilul să mă duc la școală, să scap de această muncă foarte dificilă. Am luat singur această hotărâre, neavând în familie pe nimeni care să mă învețe, să mă ajute.
Am făcut toată viața ce mi-a plăcut la școală, și în liceu, și în facultate. N-am învățat la toate obiectele. Imi plăceau științele naturii, anatomia, medicina… Am citit niște cărți de la bibliotecă despre mari savanți, Pasteur, Babeș și alții, tot ce era legat de medicină. Matematica nu-mi plăcea, mi se părea o știință foarte aridă. Mă gândeam: ce bine e când ești medic, că faci bine oamenilor! Ce-i mai scump pe lumea asta decât sănătatea și ajutorul pe care ii dai unui bolnav? Este ceva sfânt, este ceva divin să ajuți un om, să-l salvezi de la moarte. Medicina a fost dorința mea dintotdeauna.
Părinții nu m-au sfătuit să mă duc la facultate, dar eu totuși m-am dus. Mi-au dat 100 de lei; trenul mă costa vreo 70 de lei dus-întors. Mi-au rămas pentru zilele de examen puțini bani, vreo 20 de lei pe vremea respectivă. Țin minte că mă duceam la piață și mâncam mai mult mere – erau mere de 2 lei, de 1 leu și jumătate, dar erau și de 75 de bani. Eu luam din cele de 75 de bani. [..]
„Cu gândul eram tot timpul la Dumnezeu”
Ați spus că atunci când erați copil munceați foarte mult. Cât de mult contează ca un copil să fie deprins de mic cu munca?
– Este foarte important, într-adevăr… De muncit, am muncit tot timpul, că munca este și fizică, și intelectuală. Dacă ești învățat de mic să muncești, ai germenul ăsta al muncii în tine, nu te poți delăsa. Am muncit foarte mult și fizic, și intelectual.
Când eram mic, fiind foarte puternic, părinții mă luau tot timpul la cărat, la semănat, la arat, la prășit, la muncile câmpului. Țin minte că mergeam primăvara la arat, țineam coarnele plugului, și în urmă brazdele erau un fel de noroi, jumate dezghețat, jumate înghețat. Și eram desculț, bineînțeles, că nu umblam încălțat decât Duminica, când mă duceam la biserică. Deși eram mai mult desculț, n-am răcit niciodată și n-am pățit absolut nimic.
Era și rezistența organismului, dar și credința mea, probabil – că, dintre frații mei, eu mă duceam la biserică tot timpul. Și a continuat această credință. Nu eram exagerat, dar cu gândul eram tot timpul la Dumnezeu, să mă ajute în îndeplinirea dorințelor mele. Nu am făcut niciodată uz de gesturi teatrale, să fac cruce până la pământ; nu asta contează. După mine, asta este ceva foarte puțin important. Crucea, când o faci, așa, mai mic, și mai mult cu gândul să fii tot timpul la Dumnezeu – fără să te arăți înaintea oamenilor și pe urmă să uiți că există Dumnezeu. Eu mă gândeam la Dumnezeu tot timpul, și când am fost la liceu, la fel, am continuat să mă duc la biserică, la Dorohoi.
Apoi, după ce am terminat facultatea la lași, am făcut trei ani de zile la țară, și la țară am învățat foarte multe lucruri, fiindcă erai obligat să dai consultații la toată patologia, indiferent că erau boli infecțioase, neurochirurgicale, chirurgicale, cardiologice. Am învățat foarte multe din punct de vedere practic în anii respectivi.
M-am dus la un spital rural – un an de zile aveai dreptul. Cei de acolo au văzut că-mi plac bolnavii și-i ajut, și cunosc medicină. Când a plecat internistul în concediu, mă lăsa pe mine; când a plecat chirurgul, mă lăsa pe mine; când a plecat ginecologul, mă lăsa pe mine. Cel mai greu a fost când a plecat pediatrul — pediatria nu prea mi-a plăcut nici în facultate, că, drept să spun, cu copiii mai greu te înțelegi. Eu am spus: „Domnule, nu mă pricep…” „Lasă, că o să înveți!”. A plecat pediatrul și tot pe mine m-a lăsat! Am învățat, că nu e mare lucru. Totuși, este o specialitate. Dar am făcut față foarte bine.
După ce s-a terminat anul respectiv, directorul spitalului a făcut adresă la raion să mă mai lase încă un an, fiindcă au nevoie — asta pentru că ei au sesizat că pot să-i înlocuiesc pe toți. Și m-au mai lăsat încă un an, dar l-am făcut la Dărmănești, lângă Comănești. Am căutat să mă duc cât mai departe de locurile natale. Nu știu de ce, nu mi-a plăcut munca la câmp și am vrut să mă îndepărtez cât mai mult.
Am terminat și al treilea an și am zis: „Domnule, eu totuși vreau la București, că am auzit că e foarte bine”. Puteai să te înscrii la rezidențiat atunci în orice județ, și eu am zis că mă înscriu la București. „Ce, or fi ăia mai deștepți decât mine?”. Și așa am ajuns la București.
Și în București (știam eu, în mintea mea) poți să te ridici – vii în contact cu intelectuali, vii în contact cu oameni de înaltă clasă, și lucrul ăsta mi-a plăcut. Și am venit să dau examen la București și am reușit. Când am reușit, m-am dus înapoi la dispensar înainte să plec, și cei de la regiune au venit la mine și mi-au spus: „Domnule, te luăm la Bacău, iti dăm orice post vrei tu!” – de chirurgie, bineînțeles, că mie-mi plăcea chirurgia, nu-mi plăceau internele, că am zis că oricine poate să le facă. Le-am zis că mă mai gândesc, dar nici gând nu aveam să mă duc acolo! Și așa am ajus la București, la Neurochirurgie.
Neurochirurgul Leon Dănăilă are acum 88 de ani. A fost admirat pentru că toată viața a fost un medic genial, dar și om modest.
