De ce există atâta nedreptate în lume și ce ar trebui să facem în privința ei, a spus duhovnicul Andrei Tkaciov.
Andrei Tkaciov, protopop:
Vreau să spun o poveste a venerabilului și purtător de Dumnezeu Antonie cel Mare, un om egiptean al cărui nume este asociat cu apariția monahismului – un tip special de asceză.
Acest om minunat a fost un exemplu pentru toți cei care au trăit în epoca lui. Mulți au venit chiar și doar să se uite la el. Mulți, venind, au primit binecuvântare și îndemnuri, aluzii înțelepte sau sfaturi, mulți au fost vindecați.
Acest om, care a petrecut mulți ani într-un pustiu pustiu, singur cu el însuși, a îndurat cumplite ispite demonice, a învins foamea, frica și multe alte greutăți, după ce asceza lui a fost puternică, plăcută la privit, mereu zâmbitor, îmbrățișat de Dumnezeu și inițiat în mistere.
Și așa oamenii se adunau adesea la el pentru a comunica cu el, pentru a fi lângă el. Aceasta este legea vieții, care se exprimă într-unul din psalmi: cu cei venerabili vei fi evlavios, cu cei răi, vei fi corupt.
Adică, atunci când ne apropiem de oameni, le absorbim calitățile. Comunicând cu oameni buni, adoptăm calitățile lor bune și, dimpotrivă, contactând oamenii răi, ne infectăm fără să vrem cu viciul lor.
Într-o zi, oamenii mergeau spre Anthony prin deșert. Pe parcurs, cei doi bărbați au devenit slăbiți și deshidratați, iar unul dintre ei a murit. Al doilea era și el aproape pe moarte. Anthony, stând în rugăciune, a auzit o poruncă de la Dumnezeu – să trimită pe cineva în deșert și să salveze o persoană de la moarte. Antonie le-a ordonat călugărilor care erau lângă el să facă asta. Au fugit, l-au găsit pe mort și l-au îngropat. Iar cel abia viu a fost împrospătat cu apă și adus la Anthony.
Și aici se pune întrebarea: de ce nu i-a salvat pe amândoi călugărul? De ce i-a revenit unei singure persoane să fie salvată de la o moarte teribilă în deșert?
Răspunsul este: sfinților li s-a dat mult, dar nu totul.
Și voia lui Dumnezeu a fost ca unul să fie sortit să moară în deșert, iar al doilea să fie mântuit. Un om sfânt, deși este sfânt, este și un instrument în mâinile lui Dumnezeu. Dar este inutil ca o persoană să se certe cu Dumnezeu. Nu putem înțelege toată profunzimea gândurilor Sale. Și Domnul nu este obligat să ni-l explice.
Așadar, chiar și cei mai mari sfinți (darămite noi cei simpli) trebuie să cunoască limita îndrăznelii lor, limita gândurilor lor, limita întrebărilor lor, pe care le îndreaptă către Dumnezeu. Nu-L putem sfătui pe Domnul cum să conducă lumea. Trebuie să acceptăm cu umilință anumite, deși de neînțeles pentru noi, acțiuni ale providenței Sale.
Același Venerabil Antonie cel Mare L-a întrebat odată pe Domnul în rugăciune despre de ce mulți mor în copilărie și mulți trăiesc până la o bătrânețe coptească? De ce trăiesc răufăcătorii și se bucură de luxul, plăcerea și bucuria vieții, în timp ce unii oameni drepți nici măcar nu au mâncare? De ce unii oameni sunt aspru pedepsiți pentru infracțiuni minore, în timp ce alții nu primesc aparent nicio pedeapsă pentru crime crude și păcate grave? De ce se întâmplă asta în viață?
Acest lucru l-a chinuit pe călugărul Antonie. După ce a lăsat oamenii în deșert, trăind complet singur, și-a făcut griji pentru toți cei care trăiesc în lume și s-a rugat pentru ei. Și astfel Antonie s-a rugat cu ardoare lui Dumnezeu ca această taină a vieții să-i fie descoperită. Și iată ce i-a răspuns Domnul:
„Antony, fii atent la tine. Restul este dăunător sufletului tău.”
Fii atent la tine. Adică, fii atent la treburile tale. Mai mult, Domnul a spus aceasta unui om de virtute și ale cărui merite depășesc virtuțile și meritele a o mie de oameni adunați laolaltă.
Întrebarea subtilităților vieții, incomprehensibilitatea ei ne chinuie pe fiecare dintre noi. De ce este permis acest lucru, dar nu asta? De ce acesta este nepedepsit, în timp ce acesta nevinovat este supus tuturor blestemelor? Aceste întrebări chinuiesc fiecare inimă.
Și așa i-a răspuns Domnul lui Antonie… Fii atent la tine.
Aceasta este o poveste emoționantă din viața unui om sfânt, care arată că până și marii sfinți sunt oameni care au propria lor limită și propria lor măsură, cărora Domnul le descoperă multe, dar nu totul.
Aceasta înseamnă că, după cum spune Sfântul Isaac Sirul, desăvârșirea celor desăvârșiți este cu adevărat imperfectă. Adică și sfinții au neajunsuri, așa cum sunt pete în soare, iar sfinții nu știu totul.
De aceea, atunci când ne îndreptăm către ei în rugăciuni sau îi căutăm care trăiesc pe pământ pentru a primi sfaturi, indicii, ajutor, vindecare, binecuvântări, trebuie să știm că sursa tuturor lucrurilor bune este Domnul. O persoană, oricât de talentată ar fi, oricât de inteligentă ar fi, oricât de miraculoasă ar fi, rămâne om.
Toată înțelepciunea umană este cuprinsă într-o frază scurtă:
„Facă-se voia Ta”.
Smeriți-vă înaintea voinței lui Dumnezeu. Să simtă că este întotdeauna bună, întotdeauna plăcută, întotdeauna perfectă. Să știm că nu îi înțelegem pe deplin adâncimea, întrucât nu putem număra nisipul mării și nu putem cântări valurile tuturor mărilor. Sunt lucruri care ne sunt absolut inaccesibile.
Dezvăluirile lui Ioan Teologul spun că nici măcar îngerii din Împărăția lui Dumnezeu nu înțeleg întotdeauna ce se întâmplă acolo. Chiar și ei s-ar putea să nu înțeleagă acțiunile lui Dumnezeu – atât mânia, cât și răbdarea.
Prin urmare, trebuie să ne smerim, să știm când să ne oprim, să știm că Domnul știe totul și că noi suntem doar o mică parte pe care ne-o descoperă El.
