Înțeleg de unde vine nevoia părinților noștri de a ne asigura viitorul. Comunismul n-a fost o perioadă ușoară, educația de atunci era oricum, dar nu bazată pe iubire și dacă noi, cei care n-am prins comunismul suntem atât de agitați după afecțiune, îți imaginezi cum au fost crescuți ei? Tataie tremură tot și începea să plângă într-o secundă când îl luam de gât și-l pupam de mama focului. Nu de puține ori ma întreba „Tataie, dar sunt bătrân, nu ți-e rușine să mergi cu mine pe stradă”? Nu înțelegeam atunci cât de grav era ce-mi spunea, dar îl luam de mână și plecam la plimbare. Efectiv nu știa ce să facă cu afecțiunea pe care o primea și nu e de judecat.
Într-o formă sau alta, înțeleg de ce mama a vrut să-mi ofere ce n-a avut ea și înțeleg și de ce vreau să-i dau copilului meu ce n-am avut eu…
Cred ca despre asta este vorba. Acum, vezi tu, o parte din copilaria mea am primit bunuri materiale in locul afectiunii, apoi m-am razvratit si-am schimbat lucrurile cat am putut. Stiu cum e sa primesti bani, stiu cum e sa primesti si iubire. Si prefer iubirea. Pentru ca am inflorit precum bobocii sarutati de soare, pentru ca iubirea parintilor si nu banii lor te fac puternic si independent, pentru ca e mai mult decat suficient.
Asa ca imi rezerv dreptul sa trag concluzia ca un copil are nevoie mai mult de iubire decat de mostenire. Are nevoie sa-l invatam si sa-l ajutam sa fie independent de noi, nu dependent de mami si tati. Altfel, ce-o sa faca atunci cand noi n-o sa mai fim? O sa-i fie suficienta casa din chirpici pe care i-o lasam mostenire? Nu cred.
Ii vor fi suficiente principiile de viata, incurajarile si imbratisarile pe care i le putem oferi? Da.
