Antarctica în Biblie: Textul antic numește continentul înghețat „depozitul vântului și tezaurul zăpezii”
Expresia „cafăturile pământului” se găsește în textele biblice. Este folosit de mai mult de șaptezeci de ori. Diverse cărți din Vechiul și Noul Testament vorbesc despre „limitele lumii”, „limitele pământului locuit” și „cafurile pământului”. Cititorul modern percepe de obicei aceste cuvinte ca pe o metaforă poetică. Dar dacă le comparăm cu realitățile geografice, apare o imagine diferită.
Psalmul 135 spune: „El face aburi de la marginile pământului, el face fulgerul în ploaie, el scoate vântul din depozitele lui.” Astăzi știința știe ce sunt „vaporii de la marginile pământului”. Antarctica este singurul loc de pe planetă unde vulcanii activi sunt localizați sub o calotă de gheață. Sateliții înregistrează erupțiile lor. Aburul și cenușa se ridică prin kilometri de gheață. Nu este aceasta „cupluri de la marginile pământului”?
Antarctica este cel mai vânt loc de pe Pământ. Uraganele de acolo ating viteze care nu sunt înregistrate altundeva. Vânturile bat încontinuu, luni de zile fără să slăbească. „Vaults of the Winds” este o descriere exactă a continentului înghețat.
Cartea lui Enoh, un text antic care nu este inclus în canonul biblic oficial, vorbește despre „vistierele tuturor vântului” și despre cum sunt construite „la capătul pământului”. De asemenea, menționează „stâlpii cerului” și „întemeierea pământului”. Geologia modernă știe că Antarctica are lanțuri muntoase ascunse sub gheață. Unele dintre ele sunt printre cele mai înalte de pe planetă.
Capitolul 38 din Cartea lui Iov, unul dintre cele mai vechi texte din Vechiul Testament, pune întrebarea: „Ai intrat în depozitele de zăpadă?” Antarctica conține aproximativ 90% din toată gheața și zăpada de pe Pământ. Dacă există „facilități de depozitare a zăpezii” undeva, aici se află.
Psalmul 65 (versetele 5-7) spune trei lucruri despre „marginile pământului”. Sunt „departe pe mare”. Antarctica este separată de alte continente de mii de kilometri de ocean. Au „munti puternici”. Calota glaciară a Antarcticii se sprijină pe lanțuri muntoase. Și acolo „zgomotul mărilor, sunetul valurilor lor, tăce”. Călătorii care au ajuns în apele Antarcticii descriu un fenomen ciudat. Pe drumul către continent, oceanul este furtunos, dar apele de coastă sunt adesea complet calme. Câmpurile de gheață atenuează valurile. Suprafața devine ca o oglindă, reflectând munții.
Cum au cunoscut autorii antici, care trăiau în deșertul Orientului Mijlociu cu mii de ani înainte de orice expediție polară, aceste detalii? De unde au știut că la „sfârșitul pământului” sunt vânturi, aburi vulcanici, munți, depozit de zăpadă și apă liniștită?
Psalmul 74 spune: „Tu ai pus toate hotarele pământului”. Cartea lui Iov (26:10) adaugă: „El a tras o linie de la suprafața apei, până la hotarele luminii și ale întunericului”. Faptele Apostolilor (17:26) vorbește despre „vremurile predestinate și limitele de locuire” ale omenirii.
Întrebările rămân fără răspuns. De unde o asemenea precizie geografică în textele create cu sute de ani î.Hr.? De ce Antarctica este singurul loc de pe planetă care îndeplinește toate aceste descrieri în același timp: vânturi, vulcani, zăpadă, munți și o mare calmă? Și dacă anticii știau despre un continent înghețat, acoperit cu gheață și inaccesibil navelor lor, de unde provin această cunoaștere?
