Pe o fâșie izolată de apă turcoaz din Arhipelagul Malaezian, între insulele Sulawesi, Borneo și Filipine, un bărbat își pune pe ochi ochelari sculptați manual din lemn și sticlă spartă, își leagă două bucăți grele de plumb în jurul brâului și se scufundă în abis fără niciun rezervor de aer comprimat. Pentru occidentali, ceea ce urmează arată ca o auto-sabotaj extrem prin asfixiere. Pentru membrii tribului nomad Bajau Laut, este doar o nouă zi de muncă: coboară la adâncimi de peste 70 de metri, merg tacticos pe fundul oceanului vânând caracatițe și pești cu sulița și rămân imersați până la 13 minute cu o singură gură de aer trasă la suprafață.
Generații întregi de exploratori și călători coloniali au crezut că abilitățile uluitoare ale acestor „țigani ai mării” erau rezultatul unui antrenament brutal început în copilărie. Într-o oarecare măsură, adaptarea fizică începe devreme: pentru a preveni durerile chinuitoare provocate de presiunea hidrostatică la adâncime, bătrânii Bajau își perforează de mici timpanele, sacrificând acuitatea auditivă în aer pentru a supraviețui presiunii oceanice. Însă antrenamentul extrem nu putea explica de ce scufundătorii Bajau nu leșină din cauza hipoxiei cerebrale atunci când rămân fără aer timp de aproape un sfert de oră.
Răspunsul nu s-a aflat în plămânii lor și nici în forța mentală, ci adânc în cutia lor toraco-abdominală, ascuns într-un organ pe care medicina modernă îl consideră adesea secundar: splina. În anul 2018, un studiu revoluționar condus de geneticiana Melissa Ilardo de la Universitatea din Copenhaga și publicat în prestigioasa revistă Cell a demonstrat că poporul Bajau reprezintă primul exemplu documentat de adaptare genetică a anatomiei umane la scufundarea în apnee.
Când Ilardo a călătorit în Indonezia cu un ecograf portabil pentru a scana abdomenul nomazilor Bajau și al unui trib vecin de fermieri tereștri numit Saluan, ecranul a arătat o anomalie biologică incredibilă: splina scufundătorilor Bajau era cu 50% mai mare decât a populației de pe uscat. Acest detaliu a confirmat o ipoteză pe care biologii marini o observaseră până atunci doar la mamiferele acvatice, precum focile din specia Weddell.
Pentru a înțelege cum funcționează acest mecanism, trebuie privit reflexul de scufundare mamifer (mammalian dive response). Când fața umană este scufundată în apă rece, ritmul cardiac scade brusc, iar vasele sanguine din extremități se contractă pentru a direcționa sângele oxigenat exclusiv către creier și inimă. În acel moment critic de criză de oxigen, splina acționează ca un rezervor biologic de urgență: mușchii netezi din capsula splinei se contractă violent, injectând în fluxul circulator o cantitate masivă de globule roșii concentrate. La oamenii obișnuiți, această ejecție mărește oxigenul din sânge cu maximum 2-4%. La tribul Bajau, gigantica lor splină mărită trimite în corp o rezervă formidabilă de eritrocite, prelungind timpul de supraviețuire subacvatică dincolo de orice limită fiziologică standard.
Ceea ce i-a șocat definitiv pe geneticieni a fost faptul că până și membrii Bajau care nu se scufundaseră niciodată în viața lor – femei și copii care își petreceau viața exclusiv pe ambarcațiunile tradiționale numite lepa-lepa – posedau aceeași splină supradimensionată. Nu era vorba de o adaptare dobândită prin efort individual, ci de o mutație genetică fixată prin selecție naturală.
Analiza secvențierii genomice a scos la iveală prezența unei variante unice a genei PDE10A, absentă la populațiile agricole din jur. Această genă controlează nivelul hormonului tiroidian T4; nivelurile crescute de hormon tiroidian induc la rândul lor o creștere exponențială a volumului splinei încă din stadiul fetal. Alături de aceasta, o altă genă modificată, BDKRB2, optimizează vasoconstricția periferică, împiedicând risipirea oxigenului în mușchii picioarelor în timpul coborârilor la 70 de metri adâncime.
Timp de milenii, oceanul a acționat ca un cenzor necruțător al erorilor. Cei care nu puteau vâna suficient de adânc sau care își pierdeau cunoștința din cauza hipoxiei sufereau de foamete sau piereau înecați. Generație după generație, indivizii înzestrați cu o splină nativ mai generoasă au supraviețuit, și-au hrănit familiile și au transmis mai departe această semnătură a sângelui. Nomazii Bajau nu sunt doar vânători spectaculoși ai recifelor de corali, ci dovada vie că specia umană nu și-a oprit evoluția darwiniană la ieșirea din peșteri, ci continuă să își modifice organele vitale sub presiunea implacabilă a mediului în care alege să trăiască.
