În august 1980, Reinhold Messner a pășit pe vârful Everestului într-o singură mișcare, singur, fără oxigen suplimentar și fără nicio echipă de susținere. Această ascensiune nu a fost doar o performanță sportivă, ci o intrare forțată într-o zonă de excludere biologică. La 8.848 de metri, presiunea parțială a oxigenului scade la o treime din cea de la nivelul mării, o altitudine unde corpul uman, în mod normal, începe să se descompună rapid. Cu toate acestea, Messner a raportat o stare de conștiință modificată, pe care fiziologii militari au început să o numească „starea de veghe transcendentală”.
Fiziologia imposibilului a fost documentată pentru prima dată în jurnalele sale, unde descrie cum senzația de „eu” s-a dizolvat complet. Cercetările recente efectuate de laboratoarele de medicină extremă sugerează că Messner a intrat într-o formă de sincronizare cardiacă forțată. Într-un mediu hipoxic sever, inima nu mai bate în ritmuri normale, ci intră într-o frecvență de rezervă, un fel de „pilot automat” metabolic care conservă energia cerebrală prin oprirea funcțiilor non-esențiale ale conștiinței.
Sincronizarea cardiacă observată în cazul lui Messner a atras atenția unităților de elită ale forțelor speciale. De ce ar studia armata un alpinist? Pentru că, în condiții de izolare extremă sau sub stres de luptă prelungit, soldații trec prin praguri similare de epuizare. Datele telemetrice colectate de la Messner și comparate cu simulările în camere hipobarice indică faptul că, la 8.000 de metri, creierul uman începe să utilizeze „căi neuronale de urgență” care sunt, de obicei, latente. Aceasta nu este o simplă stare de transă, ci o adaptare fiziologică radicală.
Messner a descris senzația ca fiind „o prezență” care îl ghidează. Fiziologii militari interpretează acest fenomen ca fiind o proiecție a sistemului vestibular care, în lipsa oxigenării corespunzătoare, încearcă să mențină echilibrul corpului prin crearea unui model mental extern al propriei poziții spațiale. Practic, creierul său a „externalizat” controlul motor pentru a evita panica, o funcție de supraviețuire pe care corpul o activează doar atunci când moartea este iminentă.
Rezistența extremă nu ține doar de mușchi, ci de capacitatea sistemului nervos de a menține ritmul cardiac stabil în condiții de aciditate sanguină extremă. În timpul acelei nopți pe Everest, respirația lui Messner a fost atât de lentă încât, în mod teoretic, ar fi trebuit să intre în colaps respirator. Totuși, el a continuat să urce. Această „stare de veghe transcendentală” este, în realitate, o formă de economie biologică brutală, în care creierul reduce consumul de energie la pragul minim pentru a menține activitatea cardiacă și cea de bază a trunchiului cerebral.
Studiile ulterioare asupra acestui fenomen au condus la dezvoltarea unor protocoale de antrenament pentru piloții de mare altitudine și forțele speciale care operează în medii extreme. Secretul supraviețuirii pe Everest nu a fost voința, ci capacitatea biologică a lui Messner de a „păcăli” sistemul nervos autonom. Este o lecție despre limitele umane: atunci când ceri totul de la corp, acesta nu cedează imediat, ci intră într-o dimensiune a supraviețuirii pe care știința abia începe să o înțeleagă.
