Un studiu recent aduce în atenție o perspectivă alarmantă asupra eficacității repelentelor împotriva țânțarilor, sugerând că substanța activă cea mai răspândită, dietiltoluamida (DEET), ar putea, în anumite condiții, să aibă un efect contraproductiv. Cercetările indică faptul că țânțarii, creaturi cu o capacitate de învățare subestimată, pot ajunge să asocieze mirosul specific al DEET cu perspectiva unei mese de sânge, transformând astfel un mecanism de apărare într-un semnal de atracție.
Această descoperire, deși contraintuitivă, se bazează pe capacitatea insectelor de a învăța prin asociere, un fenomen bine documentat în lumea animală. În mod normal, DEET acționează prin blocarea receptorilor olfactivi ai țânțarilor, făcându-i să nu detecteze dioxidul de carbon și alte substanțe chimice emise de corpul uman, care sunt principalii atractanți. Practic, DEET creează o „zonă invizibilă” în jurul persoanei. Însă, dacă un țânțar reușește să înțepe o persoană protejată cu DEET, chiar și o singură dată, se pare că poate stabili o legătură între mirosul repelentului și recompensa obținută – sângele. Această experiență negativă (pentru victimă) dar pozitivă (pentru țânțar) ar putea reprograma răspunsul insectei, transformând mirosul de DEET dintr-un semnal de avertizare într-un indicator al unei surse de hrană potențiale.
Implicațiile acestei descoperiri sunt semnificative, mai ales având în vedere dependența globală de DEET ca principală armă împotriva țânțarilor, purtători de boli grave precum malaria, febra dengue, virusul Zika și virusul West Nile. Dacă țânțarii devin rezistenți la efectul de respingere al DEET sau, mai rău, sunt atrași de acesta, strategiile actuale de control al bolilor transmise prin vectori ar putea fi serios compromise.
Pe lângă DEET, există și alte substanțe active utilizate în repelente, cum ar fi Picaridin (numit și Icaridin) și uleiul de eucalipt de lămâie (PMD). Acestea funcționează prin mecanisme similare, perturbând simțul olfactiv al țânțarilor. Rămâne de văzut dacă și aceste substanțe pot fi supuse aceluiași proces de „învățare” din partea insectelor.
Cercetătorii sugerează că pentru a minimiza riscul ca țânțarii să învețe să asocieze DEET cu o masă de sânge, este crucială aplicarea corectă și uniformă a repelentului. O aplicare incompletă sau necorespunzătoare poate lăsa zone neprotejate, permițând înțepăturile și, implicit, procesul de învățare. De asemenea, alternarea tipurilor de repelente sau utilizarea altor metode de protecție, cum ar fi îmbrăcămintea cu mâneci lungi și plasele de țânțari, ar putea fi strategii utile pentru a preveni adaptarea insectelor.
Această cercetare subliniază complexitatea interacțiunilor dintre oameni și insecte și necesitatea continuă de a dezvolta noi metode de control al țânțarilor. În fața unei posibile „inteligențe” a țânțarilor, abordările viitoare ar putea include dezvoltarea de repelente cu mecanisme de acțiune multiple sau substanțe care nu doar resping, ci și perturbă alte funcții vitale ale insectelor, pentru a reduce șansele de adaptare și a menține eficacitatea protecției împotriva acestor vectori periculoși.
