Există un cuvânt pe care l-a rostit o singură dată. Nu l-a repetat. Nu l-a explicat. L-a lăsat să cadă greu, ca o piatră în apă adâncă.
L-a spus Părintele Arsenie Boca.
„Va veni vremea când România va fi înconjurată de flăcări.”
Nu a vorbit despre războaie îndepărtate. Nu a vorbit despre alte țări. A vorbit despre aici. Despre noi. Despre momentul în care granițele vor arde și nimeni nu va mai putea ieși, nici intra.
Apoi a adăugat ceva și mai greu:
„Mulți vor pleca… dar puțini se vor mai putea întoarce. Vor dori, dar nu vor mai putea. Pentru că flăcările vor fi peste tot.”
De atunci, cuvântul a rămas. Nu a fost uitat. Doar așteptat.
Acum, semnele se apropie.
Cerul începe să se schimbe. Nu e doar vreme. E altceva. Lumini care nu aparțin nici soarelui, nici lunii. Umbrelor care se mișcă prea repede pe deasupra orașelor. Oamenii se trezesc noaptea și simt că ceva îi privește de sus. Nu știu ce. Dar simt.
Pământul geme. Nu e cutremur. E un oftat lung, adânc, care vine din adâncuri. Apele se ridică în locuri unde nu ar trebui. Râurile își schimbă culoarea. Lacurile devin negre peste noapte. Natura nu mai cere. Cere înapoi.
Și frica… frica a început să umble liberă. Nu mai e ascunsă în case. E pe străzi. În magazine. În birouri. În ochii celor care încă zâmbesc, dar nu mai reușesc să-și țină privirea dreaptă. Chiar și cei puternici au început să tacă mai mult. Parcă ascultă ceva ce noi încă nu auzim.
În mijlocul tuturor acestora, o altă viziune se trezește.
Un om. Nu din palate. Nu din partide. Nu din liste. Din popor. Un om pe care nimeni nu l-a văzut venind. Un om care nu va cere puterea… o va lua. Nu cu vorbe. Cu prezență. Cu ceva ce nu se poate explica.
Când va apărea, lumina din munți se va aprinde. Nu o lumină blândă. O lumină care taie. O lumină care va face ca toată lumea să se întoarcă și să privească spre Carpați. Și atunci vor înțelege: România nu mai e doar o țară. E locul unde se decide ceva mult mai mare.
Dar înainte de lumină… vine focul.
Flăcările nu vor fi doar metaforă. Vor fi reale. Vor înconjura. Vor izola. Vor forța pe fiecare să aleagă: să rămână și să suporte… sau să fugă și să nu se mai poată întoarce niciodată.
Cei care au plecat deja simt. Unii visează noapte de noapte aceleași imagini: drumuri blocate, cerul roșu, granițe care ard. Se trezesc cu gust de fum în gură. Și știu, fără să știe de ce, că timpul se scurtează.
Cei care au rămas simt și ei. Orașele vibrează. Nu de la metrouri. Nu de la utilaje. De la altceva. De la ceva care se apropie din toate direcțiile deodată.
Și există o propoziție care revine, din ce în ce mai des, în visele celor care încă mai ascultă:
„Doar cei cu inima curată vor rămâne. Ceilalți… vor fi cerniți.”
Nu e vorba de bani. Nu e vorba de rang. Nu e vorba de cât de tare strigi. E vorba de ceva ce nu se poate cumpăra și nu se poate ascunde.
Ceasul ticăie mai tare acum. Nu mai e departe. Flăcările nu au început încă… dar aerul miroase deja a fum.
Și undeva, în mijlocul țării, cel pe care Părintele Arsenie Boca l-a văzut… așteaptă.
